Echilibrul acido-bazic, sau pH-ul, ține de concentrația ionilor liberi de hidrogen (H+) și reprezintă raportul dintre acizi și baze într-un lichid. Sănătatea noastră depinde direct de pH-ul corpului, fiindcă toată microflora patogenă poate să se dezvolte doar în mediul acid. Studiile clinice arată că celulele canceroase puse în mediul alcalin mor, iar în mediul ușor acid supraviețuiesc foarte bine – acest fapt a fost afirmat de Otto Warburg, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirile sale în domeniul medicinei, acum aproape 70 de ani. „PH-ul sângelui trebuie să fie 7,35-7,45, a sângelui venos și a lichidului interstițial – 7,26-7,38. S-a confirmat, că cea mai nesemnificativă schimbare a pH-ului spre aciditate, așa-numita acidoză, provoacă o scădere a activității proceselor intracelulare, organele corpului funcționează forțat, se deteriorează starea generală a omului…” ([1]:26).
Majoritatea produselor, pe care le consumă oamenii, au caracter acid. Cu excepția fructelor și legumelor proaspete (mai ales a plantelor verzi), alegerile noastre gastronomice, de obicei, nu ajută la menținerea echilibrului acido-bazic. De exemplu, carnea din comerț are pH în jur de 5.5 (cu toate că carnea proaspăt tăiată are pH 7.2). Peștele, pastele făinoase, orezul și grâul conservele – toate au reacție acidă. Însă, cea mai mare provocare pentru corpul nostru sunt alcoolul și zahărul. De exemplu, pH-ul berii este în medie 3,8-4,8, whisky – în jur de 3,6. Iar unul dintre campionii acidității este coca-cola – pH-ul „gustului fericirii” este 2,8. Din această perspectivă, alcoolul este mai sănătos decât băuturile răcoritoare pe care le oferim copiilor.
Organismul nostru face eforturi imense pentru reglarea valorii pH-ului, acesta fiind esențială pentru supraviețuirea lui. Așadar, pentru a menține pH-ul în limitele normale, corpul utilizează rezervele proprii de minerale alcaline – calciu, sodiu, potasiu, magneziu. Atunci când consumăm produse cu reacție acidă, corpul are nevoie de metalele alcaline pentru a restabili echilibrul, și dacă nu le primește împreună cu mâncarea, le ia din țesuturile proprii: potasiu din sistemul cardio-vascular, vasele sanguine și rinichi; magneziu – din oase, glande cu secreție internă, sistemul nervos; calciu – din oase. De aceea, în cazul în care se constată lipsa unuia dintre aceste elemente, este esențial să se verifice cauza carenței. Dacă avem de a face cu acidoză (fluidele corpului au reacție acidă), doar suplimentele de mineralele respective nu vor rezolva problema, iar împreună cu reglarea echilibrului acido-bazic se corectează, de obicei, și carența de minerale alcaline.
Printre produsele alcaline, menționăm fructe și legume proaspete, mai ales plante verzi (salată, verdeață, mirodenii verzi ca, de exemplu: busuioc, cimbru, mentă etc.). Iar unul dintre cei mai importanți factori pentru menținerea echilibrului acido-bazic este apa.
Reacția alcalină a apei (dacă aceasta este acidă din start, cum este apa de la robinet în majoritatea orașelor), poate fi obținută prin electroliză sau în mod chimic, adăugându-se o substanță cu reacția alcalină, cum ar fi bicarbonatul de sodiu. Însă, utilizarea acestuia pentru apa de băut este discutabilă. Bicarbonatul de sodiu este o substanță într-adevăr miraculoasă – efectul acesteia asupra corpului uman este unic. Dar există câteva reguli foarte clare în privința administrării lui interne. În primul rând, bicarbonatul de sodiu se administrează doar pe stomacul gol. Dacă consumați apă cu adaos de bicarbonat de sodiu în timpul mesei sau după masă, bicarbonatul de sodiu întră în reacție cu acidul gastric, crește pH-ul mediului din stomac (care în regulă este acid), și în rezultat, mâncarea nu se digeră bine, ajunge în intestin nedigerată, duce la scăderea pH-ului intestinului subțire și celui gros și așa mai departe. În al-doilea rând, bicarbonatul de sodiu se pregătește cu apa caldă, aproape fierbinte, care îl „stinge”, producând reacție de hidroliză. În timpul acesteia se emite dioxid de carbon, iar după aceea, bicarbonatul de sodiu se asimilează mai bine. Nu se recomandă să administrați bicarbonatul de sodiu cu apă rece, fiindcă lichidele reci nu trec așa de repede prin stomac – apa trece prin stomac direct în intestin doar la temperatura de 37-39º. Lichidele mai reci, stau în stomac până se încălzesc. În cazul în care aciditatea aici este crescută, acidul clorhidric produs de stomac întră în reacție cu bicarbonatul de sodiu, producându-se sare și acid carbonic. Acidul carbonic este un compus foarte instabil și se descompune repede în apă și dioxid de carbon, care „atacă” pereții stomacului. Apărându-se, stomacul produce mai mult acid clorhidric, care întră în aceeași reacție. Acest proces suprasolicită stomacul și poate duce la numeroase probleme. De aceea, bicarbonatul de sodiu trebuie administrat doar în așa fel, încât să treacă repede prin stomac direct în intestin, adică pe stomacul gol, dizolvat în apă fierbinte (pentru mai multe detalii vezi articolul dedicat bicarbonatului de sodiu).
Concluzionăm că creșterea pH-ului pe calea chimică este discutabilă.
Există date privind pregătirea apei alcaline cu suc de lămâie. Într-adevăr, din acest punct de vedere citricele sunt înșelătoare, pentru că în ciuda reacției lor acide, cresc pH-ul corpului ([2]:38). Prin urmare, adăugarea zemii de lămâie în apă, nu poate să aibă decât un efect benefic asupra corpului.
Al doilea mod de a obține apă cu reacție alcalină este electroliza. Dacă introducem într-un pahar cu apă doi electrozi: anod și catod, și îi conectăm la polul negativ și polul pozitiv al curentului continuu, obținem reacția de hidroliză a apei, sau, cu alte cuvinte, proces de bioactivare a acesteia. Pe parcursul electrolizei, molecula apei se descompune în ionul pozitiv de hidrogen (H+) și ionii negativi din grupa (OH-). Apa din jurul anodului capătă proprietăți acide, iar în jurul catodului – alcaline. Dar în momentul stingerii curentului, apa activată se amestecă și pierde aceste proprietăți ([3]: 12-14). De aceea, în timpul electrolizei apa acidă se izolează de cea alcalină, și după electroliză se ține separat.
Valoarea pH a apei activate este destul de rezistentă, și se păstrează timp de până la 2 săptămâni. Dacă mai adăugați apă normală în cea activată în proporție 1:1, valoarea pH nu va scădea decât cu 1 grad.
Termenul „potențial de oxido-reducere” desemnează activitatea electronilor – participanți în reacții care implică atracția sau transfer de electroni. Potențialul redox se măsoară în milivolți (mV), iar valoarea acestuia poate fi pozitivă (+) sau negativă (-). Valoarea pozitivă înseamnă că un lichid are proprietăți oxidante, iar cea negativă caracterizează lichidele cu proprietăți antioxidante. Oxigenul are cea mai mare capacitate de oxidare, iar cea mai mare capacitate de reducere o are hidrogenul.
În mod normal, valoarea redox al mediului organismului nostru este cuprinsă între – 100 și – 200 mV, adică fluidele corpului uman au capacități reducătoare.
ORP-ul apei de la robinet sau al apei îmbuteliate, este cuprins de regulă, între +200 și +300 mV, adică are capacități oxidante. Apa fiartă este, în această privință, cea mai solicitantă pentru corp – redoxul ei este +550 mV. Este interesant, că potențialul redox al apei poate fi modificat prin înghețare și dezghețare. ORP-ul apei din gheața topită este ușor pozitiv, aproximativ + 30 mV, ceea ce înseamnă, că în lipsa unui ionizator de apă sau a unui izvor de apă potabilă, cea mai sănătoasă este tocmai apa din gheața topită.
Diferența între valoarea ORP a corpului și valoarea ORP a apei potabile înseamnă că electronii din fluidele corpului sunt mult mai activi, decât electronii din apa pe care o bem. Atunci când apa cu asemenea potențial de oxido-reducere ajunge într-un organism viu, ea atrage electroni din celulele și țesuturile acestuia. În rezultat, structurile biologice ale organismului viu (membranele celulare, acizii nucleici etc.) se oxidează, și cu timpul se deteriorează. Pentru a prelucra apă cu redoxul pozitiv, organismul transformă ORP-ul ei, într-o valoare negativă, similară cu cea firească corpului. Această transformare se face utilizând energia membranelor celulare, adică energia de cel mai înalt nivel – produsul final al lanțului biochimic de prelucrare și asimilare a elementelor nutritive. Acest fapt explică lipsa de poftă de apă la majoritatea oamenilor. Dacă nu simțiți nevoie de apă, nu înseamnă că sunteți bine hidratați, ci, că apa pe care o consumați, solicită prea multă energie din partea corpului. Iar resursele energetice ale omului modern sunt foarte limitate.
În schimb, dacă lichidul pe care îl consumăm are ORP asemănător cu cel din fluidele corpului, acest lichid se asimilează fără vreun efort din partea organismului. Dacă lichidul pe care îl bem are ORP mai negativ decât cel firesc corpului, atunci încarcă organismul nostru, creează o rezervă energetică cu potențial antioxidant.
Printre efectele principale ale consumului lichidelor cu redox negativ menționăm:
- Normalizarea microflorei sistemului digestiv prin stimularea bacteriilor probiotice (bifidobacterii și lactobacilii) și prin inhibare a organismelor patogene;
- Inhibarea infecțiilor cu candida în sistemul digestiv și mucoasele;
- Reactivizarea sistemului imunitar;
- Efect puternic antioxidant;
- Efect puternic antimutagen;
- Reglarea funcției de detoxifiere a ficatului;
- Efect hepatoprotector;
- Efect antiinflamator și cicatrizant;
Capacitățile de a utiliza lichide cu potențial reducător sau oxidant crescut sunt într-adevăr uimitoare (vezi articolul dedicat potențialului redox). O singură dificultate aici este faptul că valorile redox negative (cele benefice pentru corpul uman), sunt foarte volatile. Se constată, de obicei, la apă proaspăt luată din izvoare, sau proaspăt pregătită. Nici o marcă de apă îmbuteliată nu are potențial redox negativ. Potențialul redox scade la valorile inițiale ale apei după 1-2 zile. În această privință, o importanță deosebită o căpătă condițiile de păstrare a apei cu proprietăți reducătoare: se ține într-un vas cu capac, la temperatura camerei și nu se agită. Potențialul de oxido-reducere este mai sensibil în caz de amestecare cu apa neactivată, decât pH-ul. La un grad de pH, apa activată pierde 60 de grade de redox. ([4]: 9). Deci, dacă amestecați apa activată cu apă simplă, pH-ul se va schimbă cu câteva grade, iar redoxul negativ va ceda la valori neutre sau pozitive.
În natură, putem găsi apă cu redox negativ la izvoare de munți, în fântâni cu adâncime de o sută de metri și în lacuri foarte adânci. De exemplu, cel mai adânc lac de pe planetă, Baikal, are apă model în privința caracteristicilor ei fizice – ușor alcalină, cu proprietăți reducătoare -70…-100 mV. Și apa din izvoare este vie, redoxul ei este negativ, dar nu se păstrează mai mult de 24 de ore. Asemenea apă este bună la gust, elimină toxine și participă în toate procesele metabolice.